Karate-do din Okinawa, sau, cum ar fi mai corect, karate-dziutsu, a fost odată arma mortală a insulelor Ryu-Kyu. Mai târziu a fost numit joacă “bătăioasă” ca până la urmă să devină o formă modernă de sport. Din fericire, astăzi moderniştii cedează poziţiile în faţa karate în sensul său tradiţional, iar la uşile adevăraţilor maeştri bat elevi avizi de cunoştinţe.

Karate în sens sportiv încă mai există, dar oamenii au nevoie de ceva mai mult – ei au nevoie de adevăratul karate. Această povestire e despre Morio Higaonne, reprezentantul de frunte, la ora actuală, al Goju-ryu din Okinawa în întraga lume. Morio Higaonne este o persoană liniştită, cumpătată, un adevărat exemplu de etică pentru elevii săi, ce dă dovadă de o considerabilă capacitate de muncă şi de un spirit de luptă de neclintit. Toată viaţa el şi-a dedicat-o karate, antrenându-se câte 8-10 ore pe zi, perfecţionând în permanenţă nivelul iscusinţei în luptă.

Chiar şi în ciuda vârstei înaintate (astăzi el are 64 ani), sansei Higaonna se perfecţionează nu numai în calitatea sa de învăţător dar şi ca maestru şi luptător. Două apariţii semnificative ar fi de menţionat în mod deosebit: în 1991 în Alma-Ata şi în 1995 în Moscova. La cei încă 4 ani, sensei a mai adăugat plasticitate, fineţe, şi, culmea – rapiditate.

Deci, Morio Higaonna s-a născut la 25 decembrie 1938 în or. Naha, capitala insulei Okinawa. Până la 14 ani el a fost cel mai nedisciplinat copil de prin regiune. Lui Morio nu-i prea plăcea şcoala, el petrecându-şi timpul pe malul oceanului, înnotând şi făcând surfing cu orele. Urmele de sare de mare uşor îl dădeau de gol şi atunci tatăl lui Morio, care era o persoană severă, aspră chiar, îl pedepsea dur de fiecare dată.

Tatăl îşi obişnuia fiul cu disciplina impunându-l să poarte, până la istovire, pe mâinele întinse la nivelul umerilor căldări pline cu apă. Totuşi, până în prezent Morio îşi aminteşte cu nostalgie de serile în care i se permitea să urmărească, dintr-un colţ al grădinii, antrenamentele tatălui său. Tatăl Higaonna a atins un succes considerabil în mţiestria stilului Şorin-ryu. Adeseori, el invita câţiva prieteni apropiaţi cu care se antrena pînă seara târziu. La finele unui antrenament tatăl i-a propus lui Morio să i se alăture. Deoarece nu-i plăcea să dea lecţii, el şi-a învăţat fiul doar câteva tehnici: a pumnului şi a picioarelor, practicate în makivara. La vârsta de 14 ani Higaonna a început să practice serios karate sub conducerea lui Ţunetika Simabukuro, care era doar cu 2 ani mai mare decât Morio, practica Şorin-ryu de la vârsta de 6 ani şi poseda cunoştinţe profunde în stilul respectiv.

Şorin-ryu şi Goju-ryu sunt două tendinţe ale karate cele mai răspândite în Okinawa.Făcând comparaţie între ele, locuitorii din Okinawa spun: “Şorin-ryu este karate plin de fineţe şi frumuseţe iar Goju-ryu – complicat şi dificil”. Pe acele timpuri, Higaonna cunoştea foarte prost Goju-Ryu şi considera această şcoală extrem de dificilă. El considera că Şorin-ryu este stilul de karate cel mai potrivit pentru sine şi unicul scop pe care-l urmărea era să atingă nivelul Învăţătorului său ale cărui curaj şi agilitate îl fascinau. Ar mai fi să menţionăm aici că reuşita la studii a început să se îmbunătăţească pe zi ce trecea. Şiîn fine din codaş Morio a devenit fruntaş. Morio îşi aminteşte că Învăţătorul său, care niciodată nu se dispărţea de cărţi, îi repeta mereu: “Să neglijezi un lucru în detrementul altuia însemănă să porneşti pe drumul greşit. Să studiezi şi să practici karate – iată calea adevărată.”

În 1952 Simabukuro a început să se antreneze sub conducerea maestrului Cioudjun Miaghi. Antrenamentele se petreceau în grădină, ascunsă de privirile iscoditoare de către un gard înalt. Simabukuro a încercat să-i trezească interesul lui Higaonno faţă de noul stil, dar încercările au fost în zadar. După cum am menţionat deja, în Okinawa Goju-ryu este considerat un stil foarte complicat. Antrenamentele grele au drept scop doar dezvoltarea forţei de luptă, fără a se preocupa de graţioziotate şi estetism. Pe tineri îi speria severitatea lui Ciodjun Miaghi, ei având frică să frecventeze antrenamentele din grădină.

În 1956, Higaonna, care pe atunci avea 16 ani, a hotărât să pătrundă în acea grădină misterioasă. Se pare că acela a şi fost primul său pas ferm făcut pe tărâmul karate. Morio a fost impresionat de forţa gigantică, care emana de la fiecare elev. Unul din ei Anici Miaghi l-a frapat în mod deosebit – forţa şi viteza sa erau incredibile! Această persoană a devenit învăţătorul lui Higaonna, transmiţându-i, timp de aproape 50 de ani, bagajul enorm de cunoştinţe, adunate de maeştrii antici. Partenerul lui Morio la antrenamente era Saburo Hita, care practica Goju-ryu de mai bine de 10 ani, fiind cunoscut ca un luptător foarte puternic. Mâinile lui Saburo erau puternice ca oţelul.

Ore întregi ei repetau exerciţiile de bază, care încludeau diverse forme de kihon-kumite, exerciţii pentru dezvoltarea reacţiei şi întărirea corpului. În timpul sparring-ului liber (iri kumi) Saburo nu-şi controla loviturile. În timpul antrenamentelor fiecare din ei trebuiau să aibă senzaţia unei adevărate lupte. Loviturile directe ale lui sempai (elevul mai în vârstă) nu puteau fi blocate deoarece ereau iuţi ca fulgerul şi foarte puternice. Abia peste 2 ani tânărul Higaonna a învăţat să respingă aceste lovituri. Totuşi, încă de nenumărate ori avea să simtă pe propria-i piele loviturele nerespinse. Sensei Higaonna ne spune că în primii 6 ani de antrenamente coastele i-au fost fracturate de câteva ori, iar unele traume erau într-atât de serioase de-i tâşnea sângele din gât. În mare măsură, mulţămită Învăţătorului, care poseda cunoştinţe profunde în domeniul medicinii tradiţionale, el se făcea bine în scurt timp. Şi pe tot acest parcurs de timp el nu a lipsit de la vreun antrenament. Chiar şi sleit de puteri, el se antrena cu fiecare partener în dodje, repetând kata până la istovire. Datorită încăpăţinării sale care mergea până la fanatism şi a voinţei de nesdruncinat de care dădea dovadă în timpul luptelor el a fost numit “Kadjia”. Pe insula Okinawa, unde tradiţiile de luptă au rădăcini adânci, unde fiecare locuitor conuaşte ce înseamnă karate, această poreclă e deosebit de demnă de respect. Kadjia este numit cel care nu renunţă niciodată. Antrenamentele începeau întotdeauna cu exerciţii de pregătire, care durau 2-3-ore. Ele au fost aportul lui Ciodjun Miaghi în Goju-ryu. Miaghi le-a studiat şi le-a sistematizat pe parcursul multor ani. Fiecare din ele avea menirea de a deprinde elevii cu o cultură corectă a mişcării, elaborând principiul necesar şi îmbunătăţind concomitent şi viteza. În fine, fiecare din aceste exerciţii putea fi folosit ca metodă de luptă concretă. Spre exemplu, exerciţiul ten-ţuki (lovitură în cer) reprezintă mişcarea corectă a corpului la executarea oricărei tehnici îndreptată în sus: hidji-ate, aghe-uke, aghe-ţuki, precum şi a oricărei smuncituri, îndrepate spre sine (de mâină, de păr, gît, etc.).

Practicând cuasiduitate tan-ţuki, fiecare elev învaţă să folosească în lovitură sau smuncitură tot corpul, punând accentul în deosebi pe muşchii picioarelor, a regiunii lombare şi a spatelui. Aplicarea concretă a acestei mişcări este foarte largă, de la lovitura şotei-aghe-ţuki (lovitura ascendentă cu talpa pălmii) până la vaşide-uci (lovitură-smuncitură cu degetele pe faţa adversarului). Accentuând importanţa exerciţiilor de pregătire, Miaghi cerea ca elevii să le acorde tot atât timp cât şi îndeplinirii kata. În plus, un loc aparte îl ocupau execrciţiile Goju-ryu. În timpul antrenamentelor erau utilizate diverse obiecte care aveau menirea să dezvolte o anumită abilitate: cişi (bold), nighiri-game (ulcioare grele), congo-ken (un oval din metal cântărind de la 40 la 100 kg), işi-aşi (haltere din piatră), în total la vreo 15 unelte diverse.Fiecare obiect era folosit pentru perfecţionarea anumitor tehnici, dezvoltând forţa, rezistenţa şi kime. Tehnica de bază şi luptele libere se repetau în mod sistematic. După îndeplinirea tuturor exerciţiilor sus-menţionate, maestrul Anici cerea îndeplinirea exerciţiilor speciale pentru mâini şi antebraţuri până la înţepenire. Apoi se trecea la kata Sancin care cerea o puternică forţă fizică şi spirituală. Maestru Anici controla corectitudinea îndeplinirii de către elevi a kata Sancin, lovind, în timpul îndeplinirii exerciţiilor, organile de importanţă vitală. Astfel, el se asigura de corectitudinea poziţiei precum şi a concentrării energetice a corpului. Antrenamentul se termina printr-un sparring liber (lupta corp la corp). În timpul efectuării acestui exerciţiu, din cauza unui contact foarte apropiat, se cereau diverse abilităţi: de evazare, de blocare, de lovire, de primire a loviturilor cu corpul, precum şi un puternic dezvoltat “al şaselea simţ”, cu ajutorul căruia luptătorul se orienta în luptă fără a-şi folosi ochii.

Higaonna se întorcea acasă extrem de epuizat, trupul şi faţa sa erau acoperite cu vânătăi şi zgârâeturi iar adeseori nu era în stare nici să ridice mâinele. În acele timpuri el petrecea în antrenamente câte 10 ore pe zi. După antrenamentele din sala de la şcoală el se îndrepta spre casa lui Ciodjun Miaghi, fiind mereu primul, mătura, îndepărtând cele mai mici pietre şi pregătea greutăţile. Uneori, după aceasta, văduva lui Ciodjun Miaghi îl invita la ceai şi fructe, şi în timpul discuţiilor nu contenea să-i repete două lucruri: “Pentru a realiza cevaîm domeniul karate nu trebuie să bei şi sp fumezi” şi “Urmăreşte-l cu atenţie pe maestrul Anici, deoarece soţul meu majoritatea timpului i-a acordat-o anume lui”.

Timp de şase ani, înainte de moartea lui Ciodjun Miaghi, Anici a fost devotat Învăţătorului său.Antrenamentele sepetreceau de dimineaţă până seara, şi când tânărul era istovit de puteri, preceptorul îl învăţa cum să şi le restabilească. Ciodjun folosea clipele de odihnă pentru a-i transmite elevului cunoştinţele şi înţelepciunea sa. Uneori Aninci îi spunea Învăţătorului că o anumită tema a fost deja discutată, la ce Ciodjun îi replica: “Precum seîntâmplă în karate, tot aşa şi în viaşă e necesar adeseori se revenim la acelaşi lucru de mai multe ori, pentru a-l înţelege cu adevărat”. El captiva ascultătorul prin vorbele sale şi timpul zbura repede. Se întâmpla ca învăţătorul şi elevul să petreacă timpul în discuţii până la cântatul cocoşilor.

...Deşi are câţiva elevi, Anici majoritatea timpului i.o acordă lui Higaonna, transmiţându-i totul ce a aflat de la Ciodjun Miaghi. În 1957 Morio Higaonna a susţinut examenul pentru primirea cingătorii negre, imediat conferindu-i-se şi al III dan.

În ultimii 30 de ani el a fost unicul care a rezistat la testul din Okinawa la iscusinţă. Maratonul de luptă a început cu exerciţii speciale cu greutăţi, apoi au urmat sute de lovituri ale machivarei, tehnica de bază, kata, iarăşi tehnica de luptă, machivara şi tot aşa fără întreruperi timp de 24 de ore. Iar în ultemele 3 ori – lupte cu parteneri ce se schimbauîn permanenţă.

Examenul actual la iscusinţă durează 14 ore, astfel că, se pare că Morio Higaonna a fost unul din ultimii luptători care a trecut cu bine testul tradiţional din Okinawa, alături de marii maeştri antici. Fără a se opri la nivelul atins, Higaonna îşi continuă perseverent exerciţiile, acentuându-şi atenţia asupra ţintuirii loviturii pe machivară. În timpul unui antrenament el loveşte acest obiect de câteva mii de ori. Sansei spune că uneori el lovea în machivară timp de şase ore şi se oprea doar atunci când simţea foamea. Antrenamentele neîntrerupte ţi-au atins scopul şi în curând lovitura lui sansei Higaonna a devenit tot atât de cunoscută ca şi marca comercială “Adidas”în Europa.

Sansei Higaonna practica karate nu doar într-al său dodje. Adeseori, el frecventa şi alte săli, având sparring-uri cu cei mai puternici karatişti. Unul din ei se numea Mataesi Simoiasi. Mâinile lui Mataesi erau acoperite cu tatuaje (ce vorbeau despre apartenenţa sa la binecunoscuta grupare “Iakudza”). Mataesi era un karate-ka destul de cunoscuîn Japonia. Viaţa sa a format chiar subiectul unui film. El se simţea foarte sigur în iri-kumi (luptă liberă în sensul cel mai larg al cuvântului).

Lupta dintre Higaonna şi Sitoiasi era o adevărată încăierare – nici un fel de control, nici o lovitură interzisă. Mataesi prezenta şi o superioritate de greutate faţă de Higaonnu (o diferenţă de circa 30 kg), deaceea se folosea de orice ocazie pentru a-l apuca de kimono. Uneori numai Anici Miaghi reuşea să-i astâmpere, atunci când încăierările lor semănau mai mult a lupte de cocoşi decât a doi karatişti plin de demnitate. În fine, luptătorii se despărţeau plini de vânătăi şi răni, cu feţele însângerate şi costele sfărmate.

La vârsta de 22 ani Higaonna a hotărât să meargă la Tokyo. Pe lângă faptul că dorea să răspândească Goju-ryu printre locuitorii Tokyoului, Morio a luat această decizie şi pentru că puţin timp mai devreme, Învăţătorul Anici Miaghi a părăsit insula. Ajungând în 1960 în Tokyo, Higaonna a descoperit o lume absolut necunoscută până atunci. El a fost şocat de ignoranţa japonezilor care priveau karate drept o artă marţială tradiţional japoneză, fără a avea vreo idee despre adevărata patrie a “mâinii goale” – Okinawa. Pe lângă toate, dialectul vorbit pe insulă prezenta o deosebire substanţială de limba vorbită în restul teritoriului Japoniei. Astfel, alături de problemele financirea, aceasta reprezenta încă o dificultate cu care a trebuit să se confrunte tânărul Higaonna.

Precum mai înainte, Morio acorda mult timp antrenamentelor, în special cu maestrul Eiti, care era cunoscut mai mult ca djudoist. Împreună ei efectuau exerciţii cum ar fi exerciţiu de bază în pereche din Goju-ryu, care dezvolta sensibilitatea corpului şi care viza îmbunătăţirea a oricărei tehnici tradiţionale în lupta corp la corp.Înrucât partenerul lui Morio avea o greutate mult superioară (95 kg împotriva la 60) şi deţinea o experienţă vastă în dju-do, o mare parte din timp era acordat antrenamentului special. De fiecare dată când Eiti încerca să-l prindă sau să-l arunce pe Higaonna, acesta îi răspundea apucându-l de gât sau folosind o altă tehnică din Goju-ryu. Primele lecţii cu elevii săi, Sansei Higaonna le petrecea chiar în căminul universităţii Takusoku, unde îşi făcea studiile. Treptat, el devenea did ce în ce mai cunoscut şi numărul de elevi pentru unele universităţi de dodje a ajuns la limita criticului )mai mult de 1000 persoane. Higaonna a acceptat invitaţia proproetarului dodje a stiluiui Şorin-ryu şi a trecut să locuiască în districtul Ioioghi din Tokyo. Astfel a luat naştere binecunoscutul dodje Ioioghi Siurenkai, care a devenit centrul de predare a Goju-ryu. Okinawa l-a declarat cel mai bun dodje Goju-ryu din lume. Duăp ce ultimul elev părăsea sala, Higaonna rămânea singur şi-şi continua antrenamentele, perfecţionând tehnicele pentru braţ şi lovitura cu piciorul. Viaţa în Tokyo nu era uşoară, şi, încercând să-şi rezolve problemele personale, Higaonna apela la învăţătura lui Dzen, deoarece mulţi maeştri Ken-djuţu dobândeau anumite succese. El credea că Dzen îl va ajuta şi pe el. Învăţător i-a devenit călugărul Sakiama, care vinea de pe Okinawa şi care cândva practicase Goju-ryu. Morio îşi aminteşte cum în timpul iernii friguroase, petrecea în meditaţii câte cinci ore în templu, fără nici un fel de încălzire. El încerca să-l iscodească pe Învăţător asupra multor subiecte dar acesta îi răspundea: “Citeşte sutrele şi meditează”. Trei ani de studiere a Dzen nu s-au soldat cu rezultatele aşteptate. Higaonna a înţeles că calea pe care se află nu-l va ajuta nici să-şi rezolve conflictul intern, nici să atingă perfecţiunea în karate.

Higaonna consideră că Dzen reprezintă antrenament pentru spirit în timp ce karate este antrenamet pentru corp şi spirit în acelaşi timp. Maestrul a ajuns la concluzia că numai cât mai multe exerciţii de Goju-ryu îl vor ajuta să înţeleagă sensul profund al acestei arte şi să-şi rezolve problemele personale.

Printre cei care veneau la Morio în dodje erau şi din cei care îl provocau. Fără nici o preîntâmpinare cineva putea începe încăierarea, dar Morio era mereu pregătit pentru luptă. O consecinţă a atitudinei plină de seriozitate faţă de lecţii a fost şi o schimbare produsă în comportamentului lui Higaonna. El a început să emane o forţă deosevită, privirea a devenit concentrată, rece şi tot atât de pustie ca şi privirea unui tigru turbat. Martorii oculari îşi amintesc că dacă îl priveau pe maestru înainte de luptă te apucau fiorii.

O nouă etapă în dezvoltarea Goju-ryu a început în anii 90. Higaonna î început să călătorească în toate ţările lumii, insclusiv şi în CSI, pentru a da lecţii şi efectua antrenamente. Di fericire, şi astăzi antrenamentele lui sunt tot atât de lungi şi serioase ca şi în tinerţe. Un astfe de spirit de sacrificiu şi de loialitate au fost înalt apreciate de defunctul Don Dragher, care se bucura de o mare autoritate printre specialiştii de arte marţiale. Iată cuvintele sale la adresa lui Higaonna, cel mai bun karatist din Japonia, după părerea sa:

" Sfidările la adresa personală, un karate surprinzător precum şi nivelul superior de cunoştinţe fac din el o persoană proeminentă. Astăzi Goju-ryu tradiţional stă bine pe picioare deoarece tutorele său este un tigru susţinut de marele pisici ale artelor marţiale.”

Astăzi eu voi cădea de acord cu cuvintele despre crearea lumii “În acele timpuri pe pământ trăiau giganţi”. Ştiu că e adevărat – am avut fericirea să cunos pe unul.

Victor Panasiuk,
şef-instructor IOGKF din Republica Moldova